Nu este prea usor, sa incepi sa-ti scri propria istorie, in asemenea situatie.

De ce? Pentru ca habar nu am daca sa scriu despre Krista de acum citiva ani, sau Krista cea de acum. Da, sunt tot eu. Dar sub o altaforma fizica.

Cind vorbim despre cursul vietii, putem spune ca viata pleaca din copilarie, urci pe culmea ei, si dupa, incepi si coborirea, fireste. Normal, coborirea se face lin, placut, cu satisfactiile ce le-ai adunat pe culme.

Eu ce sa spun? Am ajuns pe culme, si nici nu am ajuns bine, ca ma trezesc luind-o de vale cu o viteza fantastica! Normal, nu spre copilarie.

Si totusi, acum citiva ani, acasa fiind, (in zona Fagarasului) cu muntele la capatii, este normal, ca am fost si inca mai sunt indragostita de el.

Muntele, padurea, tot ce se cheama natura, au facut parte din viata mea. Pina si pesterile, prin care m-am tirit citiva ani, culegind oase de "ursus peleus".

S-a intimplat sa plec din tara. Am ajuns aici, in Qatar, in mijlocul deshertului, unde peisajul ma darima. Departe de casa, cu dor de tot ce inseamna casa si cei dragi, m-am trezit intr-o buna zi, ca urcind un etaj, sint atit de stoarsa de energie, incit sa fiu nevoita sa ma asez pe scara, sa ma odihnesc. (Nu era nici Omul, nici Moldoveanul. Si nici macar platoul Bucegilor. Erau amaritele de scari din casa.)

Nu mi-au placut niciodata cabinetele medicale, dar de data asta, simteam ca ceva nu e in regula.

Tot acum citiva ani, am trecut printr-o interventie chirurgicala, la coloana (hernie de disc). Durerile ramase dupa, le-am pus pe seama acestui fapt, doar ca sa nu ma gindesc la altele.

Ajunsa in cabinetul unui medic de aici, dupa doua ore de explicat ceea ce mi se intimpla,(pe linga slabiciune, incepusem sa am tot felul de "arsuri" ale pielii, furnicaturi, spasme musculare, ca si cum, tot corpul meu trecuse la o activitate necunoscuta mie, dar toata ziua, se intimpla ceva.)

Aspectul meu exterior, nu arata in nici un fel, ca as fi bolnava, si s-ar putea spune ca arat "bine" in postura unei femei la 30 de ani. De aici urmarea: medicul se uita la mine, de parca toate cite ii spuneam, sint doar urmarea unei imaginatii bogate.Mi s-a recoltat singe, iar a doua zi, rezultatul a fost : "Doamna imi pare rau sa va spun ca sinteti perfect sanatoasa!"(analizele medicale, care se fac de rutina asa indicau. Si eu care speram o anemie, o lipsa de calciu, sau ceva!)

Un an mai tirziu, (renuntasem la ideea sa mai merg la medic), simteam ca lucrurile merg din ce in ce mai prost. Incepusem sa pierd uneori controlul reflexelor, lipsa de concentrare, pierderi de memorie, si multe alte noi senzatii.Am repetat experienta medicala, cu acelasi rezultat. Diferenta: am mers la o clinica particulara, si am platit.

De data asta, am insistat, si printr-un prieten, am ajuns la un ortoped. Dupa un consult sumar, diagnostic provizoriu: fibromialgie, suspect lupus. Teama? Mai mult decit teama!

Intimplator, despre lupus, auzisem, si cunoasteam in mare, forma care ataca pielea fetei. Despre fibromialgie, nu stiam nimic. Acasa, conectata la internet, am inceput sa caut, sa aflu, sa stiu. Cele aflate, nu erau deloc incurajatoare. A fost prima data cind am realizat ca ma aflu in teritoriu bolilor incurabile. (cind am facut greseala sa calc acolo? - nu stiu.)

Soc? Da. Socata, speriata, ingrozita, disperata, toate starile astea m-au napadit dintr-o data. Stiam ca va urma o perioada in care lacrimile vor fi in ochii mei ca la ele acasa. Stiam ca urma sa strabat un drum, anevoios, si mai stiam ca cei din jur, nu ma vor putea ajuta prea mult, in legatura cu ceea ce simteam.

Nu am mai vrut decit sa ma intorc in tara, sa incep acolo greul: teste medicale. Speram ca acasa pot gasi medici care sa ma ajute. Si am gasit.

Cind multi dintre romani pleaca din tara sa caute medici, eu m-am intors in tara. In primul rind simteam nevoia sa vorbesc in propria mea limba, si sa aud la fel.

Prietenii prietenilor, m-au ajutat. Ajunsa la Tg. Mures, Nicu Racheru, (caruia ii multumesc foarte mult), m-a ajutat si dupa 2 saptamini de cautare, am poposit la clinica Nr.2.

A-nceput apoi, greul. Si zile intregi, scurgindu-se la nesfirsit cu teama, in asteptarea unui diagnostic, care nu mai venea. Teste, peste teste, intre Tg.Mures si Cluj, teste noi, teste repetate, radiografii, tot felul de minuni medicale, care nu se mai terminau. Dupa 2 luni, obosita, fara sa ajungem la un rezultat clar, am hotarit sa iau o pauza. Sa mai dam timp bolii sa se faca vazuta mai bine.

Aici, m-a ajutat foarte mult, psihic, faptul ca deja citisem mult despre asemenea boli, si stiam, cit de greu se face diagnosticarea, stiam ca poate dura luni, ani, sau ca pot sa traiesc toata viata nestiind exact numele bolii. Asta nu facea lucrurile mai usoare, dar ma ajuta sa inteleg, si cu timpul sa accept situatia.

In toamna, dupa ce intre timp aparusera citeva crize de dureri infioratoare, m-am intors in tara, la medicii mei. Si iar a inceput virtejul testelor. Dar, acum aveam avantajul ca prin multe trecusem, si erau eliminate.

Toata perioada, a fost un razboi al nervilor. Ma consider norocoasa, pentru ca am avut alaturi, prieteni dragi. In primul rind, buna si batrina mea prietena Lili, care a fost linga mine, aproape zilnic. Si Nicu, cel care, nu numai ca ma gazduia, dar ma mai si urca precum sacul de cartofi, la etajul 4 (daca statea asa sus!?!?!)

Tg. Mures- Cluj-Tg. Mures. Laboratoare, medici, seringi, teste, biopsie. In final, diagnostic: Scleroderma (?!?!), Vasculita, Polimiozita. Frumoasa colectie de boli autoimune, incurabile.

DE CE EU??? (intrebare pentru univers)

M-am trezit cazind in hau, in necunoscut, trebuind cumva, la 30 de ani, sa incep sa invat sa traiesc. Nu e usor. Nu e usor deloc. Dar, atit cit pot, am sa incerc sa lupt, intr-un fel sau altul. Iar prin munca mea, la aceasta pagina, as dori sa pot sa ajut pe cei ca mine.

"Nu lupt pentru a trai, ci traiesc pentru a lupta!

Vezi urmatoarea pagina: Povestea acestei pagini